Jan. 19, 2018

Cunoasterea salvatoare

Trebuie sa recunosc ca am fost o mare  norcoasa toata viata mea. Am avut patru bunici absolut minunati pe care i-am iubit din tot sufletul si care au contat si atunci cand eram copil, dar pe care ii port in suflet si acum, ca adult. Fiecare, in felul lui, a fost deosebit si, pe fiecare l-am iubit diferit dar nu mai putin pe unul decat pe atul.
Azi o sa va povestesc de Bunicul patern, cel din povestea cu minivacantele la tara, cu vocea lui minunata cu care ne vrajea spunandu-ne cele mai neobisnuite povesti, cred ca le inventa, ca nu le-am  gasit niciodat nicaieri, pe vremea cand inca le mai tineam minte.  Cat n-as da acum sa le mai aud sa le pot pastra in minte. Probabil de atunci mi s-a format deprinderea sa citesc din cand in cand povesti. Si nici nu e un obicei rau, daca stau sa ma gandesc ca acum citesc o carte scrisa de un psiholog, care descrie foarte multe fenomene psihice folosindu-se de basme si legende vechi. Azi chiar asa mi-am inceput ziua, cu patru din cele sapte legende ale Dolomitilor, o care ce o aveam cand eram mica, avea si cateva desene pe care le colorase frumos Sora mea, si vreo cateva urat eu. Nu mai aveam cartea ca am tot luat-o de la zero cu biblioteca din diverse motive, si anul trecut am vazut-o la un anticariat, normal ca am luat-o si, din fericre, nu are colorate desenele, asa ca dupa ce le colora vi le prezint fiindca sunt minunate si tin minte si acum culorile din cartea mea Wild.

Sa revenim la iubitul Bunic, caruia ii spuneam Tata bun, asa era moda la noi in familie.

Se nascuse in 1909, asa ca l-a prins razboiul pe la 30 de ani si normal ca nu a avut cum sa se eschiveze.  A scapat cu bine pana la sfarsitul razboiului, dar dupa 1944 cand au fost concentrati sa alunge trupele nemtesti, pe cand se intorceau acasa prin Ungaria in sir indian pe o poteca, fiind impreuna cu fratele lui, acesta a pasit pe langa poteca ce parea sigura a facut un pas lateral fix pe o bomba neexplodata, sau asa ceva, recunosc nu ma pricep la arme, si acesta a explodat, l-a ranit pe fratele bunicului la calcaiul cu care calcase, schijele ce au zburat i-au zdrobit genunchiul Bunicului si unui al treiea om din spatele lui i-a ranit mainile. Din fericire nu s-a intamplat nimci mai rau cu ei. Oricum era deja destul pentru fiecare.

Si uite asa, in loc sa ajunga acasa cu bine, a ajuns la un spital din orasul Szolnok din Ungaria. Si de aici povestea devine cu adevarat interesanta. Nu ca explozia ar fi fost ceva simplu sau bun, dar stiti vorba aceea, se poate mai rau? Da, oricat!

Ajuns in spital Bunicul nu era in cea mai buna forma si ma gandesc ca la vremea accea totul era deja pe sfarsite, si razboiul, si rabdarea medicilor si materialele si medicamentele. Cu siguranta toti eratu satui de boala si de tot ce era legat de aceasta. Si cum Bunicul parea sa nu fie dintre cei pentru care doctorul care-l trata isi punea mari sperante de recuperare, sau pur si simplu omul se saturase sa tot lupte cu atatea orori, i-a spus asisteneti ce-l ingrijea ca, dupa parerea lui, Bunicul nu se va face bine si sa-i dea un somnifer puternic sa se duca in liniste pe drumul de lumina. Probabil ca nu acestea or fi fost vorbele, dar mie imi place sa cred ca asa ceva a spus. Atata ca cei de acolo vorbeau in limba maghiara, normal de altfel, doar erau intr-un spital din Ungaria. Norocul si sansa Bunicului a fost ca fiind dintr-un sat din Ardeal, cu jumatate din populatie maghiari, stia foarte bine limba maghiara, mai ales ca in meseria lui, de zidar, lucra si cu romanii din sat si cu maghiarii, asa incat era in folosul lui sa stie sa comunice cu toti cat mai bine, si undeva in neamurile lui existau si maghiari, cum era si firesc intr-un sat mixt. Asa incat a inteles tot ce i-a spus medicul asistentei si cand aceasta a venit la patul lui i-a spus ca a auzit ce a zis acesta, dar sa-I mai dea o sansa, sa-l lase inca cateva zile, fiindca el stie ca se va face bine. Cum Bunicul era un barbat bun si aratos pe desupra, si se pare asistenta il placea pentru  felul lui blajin de a fi, l-a ascultat si a insiatat in fata medicului sa-i  dea voie sa-l mai ingrijeasca cateva zile. Asa a au facut si dupa cateva zile starea Bunicului s-a imbunatatit si a fost ingrijit de acea asistenta. A stat in acel spital vreo 6 luni, pana cand fratele lui, cel ranit la calcai, care plecase acasa, a revenit sa-l duca si pe Bunic. Si l-a luat impreuna cu un alt consatean si au imporvizat o targa dintr-o usa, fiindca Bunicul inca nu putea sa mearga, piciorul ii era imobilizat, si a ramas toata viata cu schija in picior. L-au pus pe acea usa si, cu un tren de marfa, au pornit spre casa. Au rabdat un frig zdravan, era deja iarna lui 1946, si numai ei stiu cum au razbit sa ajunga intregi acasa, au mers vreo 3 zile. Si de la gara din Cluj i-a luat altcineva cu o caruta si au mers spre satul lor. Si asa a ajuns Bunicul acasa la noua lui viata, de barbat cu o schija in gnunchi care l-a transformat intr-un invalid.

Acum doar sa te gandesti la o poveste ca aceasta, pe care le vezi si in filme, pare ireal. Avem proasta impresie ca e normal sa ai o calatorie civilizata. Normal pe naiba, e ceva ce traim acum fiindca lumea a evoluat si nu suntem niciodata suficient de reconoscatori de ce avem, dimpotriva, mereu ne plangem de orice neplacere cat de marunta.

Ce oameni  deosebiti, ce caractere puternice sa treaca peste atatea situatii cu adevarat grele. Cata durere si suferinta trebuie sa fi indurat, si, atunci cand l-am cunoscut eu, niciodata nu am simtit ca e un om frustrat, nu se plangea de nimic, nu era rautacios. A muncit asa cu piciorul imobilizat cum si cat a putut dupa ce si-a revenit, a mers la sapa si si-a tinut in brate toti nepotii si le-a spus povesti minunate. Avea rabdare, avea vocea blanda, dar avea si o carja cu care isi educa nepotii, nu cu rautate, nu agresiv, doar le amintea unde sunt limitele, era Bunicul caruia ii pasa, care se implica in educatia nepotilor, fiindca el facea inca parte din generatia oamenilor care stiau ca educatia se face inca din casa, ca rolul social la barbatului este sa la arate copiilor unde sunt limitele, ce se face, ce este bine si folositor, si ce nu. Acum multi bunici sau chiar parinti nu se “baga”, dar asteapta ca progeniturile lor sa stie totul si se mira tare cand astia o iau pe aratura, cum de nu stiu ca asa ceva nu se face. Genul asta de neimplicare ma cam enerveaza la culme si acum, fiindca mama ei de viata, asta e roulul parintilor sa isi educe copii. Si Bunicul o facea fara sa-i ceara nimeni, si da, e drept ca pe mine nu m-a certat niciodata, desi merita si Puc vreo catvea carje, o sa imi dati dreptate cand o sa va spun cea mai tare nazbatie a ei, dar asta mai incolo.

Pai si cum sa nu iubesti un asa Bunic? Desi, l-am iubit neconditionat pentru cum era el, fara sa-i stiu povestea asta, pe care am aflat-o doar acum cativa ani de la Tata, si ma bucur ca mi-a spus-o fiindca acum mi-e si mai drag acest Bunic minunat.

Cand eram mica imi doream sa invat maghiara, nu stiu de ce, si bunicul m-a invatat o grama de cuvinte , dar fara sa ma invete sa conversez. Toata copilaria citeam afisele unguresti, fara sa fi invatat vreodata sa citesc in maghiara, si mi-a luat  vreo 45  de ani pana m-am decis sa iau lectii de maghiar la modul serios, dar inca mai am pana sa inteleg daca cineva isi propune sa-mi ofere un somn fara vise , dar nu ma las pana nu ajung acolo. O datorezbunicului, care prin povestea lui de viata, demonstreaza  ca nici o invatatura nu este fara folos, dimpotriva, se poate intampla sa faca o mare diferenta.

Pupici neveninosi si o carja de zahar Cool