Jan. 14, 2018

Aroma

Imediat langa plapumarie se gasea cafeneaua Aroma, un mic paradis pentru o viitoate impatimita a cafelei, sau poate prima caramida la templul dependentei.  Era un spatiu destul de mare, avea 2 zone, una in stanga unde se putea servi cafeaua, in picioare, apoi in dreapta era o zona la unde la geam trona o imensa masina de prajit cafea. Statea Piscotel a noastra minute in sir in mirosul acela divin al cafelei ce se prajea si nu-si lua ochii de la recipientul cu boabele acelea minunate, chiar daca la vremea aceea nu era mare fan cafea, abia descoperise licoarea si o savura din cand cand ca pe o trufanda,  dar mirosul era cu siguranta ceva ce ii placea la nebunie. In schimb era altceva ce era marea ei pasiune din acea vreme, stafidele. Nu stiu cum se facea dar in acele vremuri de mare saracie, stafide se gaseau din belsug, cel putin la acel moment. Si sa vedeti treaba serioasa. Binenteles si acolo o cunosteau toti si, la fel ca peste tot, toata lumea stia ce-I place, si era lasata sa-si bage nasul peste tot. Era o rasfatata, trebuie sa recunosc. Seful magazinului era un dom slab, brunet si foarte serios, cu o minichelie si o mustata subtire, nu era de glumit cu el, sau asta era impresia lui Piscotel, il chema d-l Cublesan, un nume la fel de serios, el era sef mare, si mai era o doamna blonda si care, cu ochii de acum privind-o,  cred ca nu avea o viata prea roza, la cat fuma si arata de trista, dar uite treaba ca i-am uitat numele, dar poate mi-l amintesc.

Cum apaream in raza usii magazinului fetele de la tejghea caparatsera un mic tic, trageau de un sertar aflat in capatul din dreapta al tejghelei cum stateau ele, adica in stanga mea, la care se putea ajunge si din fata tejghelei, daca aveai suficent tupeu sa iti intinzi mana peste tejghea. Dar la mine nu se punea problema de tupeu, fiindca fetele stiau, urmau sa cantareasca de 10 lei stafide, adica ceva mai bine de 300g, fiindca 100g costa 3.20lei si eu intotdeauna aveam in mana o hartie rosie, de 10lei. Pana cantareau ele minunatele fructe, eu cu nerusinare si acordul lor, mancam cate o manuta buna de stafide direct din sertar.  V-am mai spus, nu-mi rezista nimeni pe strada aia. Nu pot sa inteleg cum puteam sa mananc atatea stafide dulci de numa, si eram slaba ca o scandura, in coditiile in care acum nu mananc aproape deloc dulciuri, poate ar trebui sa revin la meniul acela, dar cred ca am mancat pentru o suta de vieti atunci, ca acum nu prea ma omor sa le vad. Si in plus, mai rar ce-i drept, primeau si smochine si curmale, si da, bagam si din alea cu nerusinare. Pe langa onoarea sa le cumpar stafidele le mai faceam placerea si sa stau la taclale cu ele, asta pana cand in coltul din dreapta al magazinului isi facea aparitia seful  si brusc imi aminteam ca am grabesc, v-am mai spus,  avea ceva mult prea serios omul ala, si simteam probabil ca mi-ar fi mai greu sa-l vrajesc, asa incat nu insistam.

Asa era cu stafidele si cafeaua, desi atunci cand stateam in fata masinii de prajit cafea, nu o data d-l Cublesan era langa mine si asistam tacuti la magia ce se desfasura in fata ochilor nostri, banuiesc ca si lui ii placea mirosul si culoarea cafelei, sau pur si simplu omul era constincios si avea grija sa fie bine facuta cafeaua, ce mai apoi se duce in spate, se macina, si se transforma in minunata licoare neagra. Probabil ca era partea a doua, dar macar aveam momentele noastre Kodak in care stateam muti, umar langa umar Cool.

In alte zile, cand nu ma spargeam cu stafide, si mai ales seful nu era in zona, mergeam in depozit, unde era zona unde se facea cafeaua care apoi se servea la o tejghea din spate. Depozitul era impartit intr-o gramada de camere mici, fiecare cu utilitatea ei, una era birou, una depozit, ala vestiar, si la capat era zona de bar, unde alte fete faceau cafeau si unde, binenteles, avema voie sa stau, sa fac cafele, sa ma simt din nou importanta cand eu serveam. Daca cineva m-ar fi urmarit la vremea aceea, eram numa buna de pus la panoul cu “asa nu”la cate mici infractiuni de protectia muncii faceam, dar am avut noroc, ce sa zic, niciodata nu m-a luat nimeni la rost si nici altcineva n-a patimit din pricina mea. Era facsinant sa vad cum se macina cafeaua, apoi se umpleau cupele cu praful fin si caldut cum a fost macinat, si sa ma lase sa pun bratele cu acele cupe de cafea la expresor pentru mine era ceva senzational, sa invarti bine pana bratul face corp comun cu aparatul si apoi apasam cu bucurie pe butonul care dadea drumul apei calde, dar spre deosebire de acum, cand apesi butonul si masina isi face treaba, acele manete ale apratului erau flexibile, si daca le apasai intr-un anumit fel, se producea o anumita spuma aurie in cescuta si nu vreti sa stiti cat de buna era. Nu exista nici macar ideea de cappuccino la caea cafenea, era cafea si punct, mai pueau puen zahar evident. Dar era foarte foarte foarte buna, si punct. Si acum vad marginea  aurie de caimac  de vreo 2-3mm la marginea canii. Ca veni vorba de cani, tot acolo se spalau si uscau canile, treaba ce nu ma deranja deloc sa o fac alaturi de doamnele de acolo, care cred ca erau fericite cand eu ma ofeream sa le ajut, pentru ele nu cred ca era la fel de distractiv sa faca cafele si sa spele cani 8 ore non-stop. A, mi-am amintit numele doamnei sefe de la tura numarul 2, era doamna Ilonko.

Cafeneaua aceea are un loc mare in amintirile mele, acolo mai mergeam si pe finaulul liceului si apoi in facultate cu un frate de-al Tatei si fumam, nu neaparat pe ascuns ca Mama stia ca fumez, si oricum fumam foarte putin, norocul meu ca mi se facea rau si asa nu m-am pricopsit cu acel obicei.

Dar sa nu inchei subiectul pana nu va mai zic o poveste interesanta din acel loc. Pe cand eram studenta si de-acum nu ma mai bagam chiar asa in seama pe acolo ,se presupunea ca am mai crescut, se angajase acolo o fata de varsta mea, a carei mama era colega cu Mama mea, dar care era cam bagaboanta, dupa standardele de atunci, dar cred ca si de acum, si care era si maritata deja, dar sotul ei era putin ocupat la inchisoare, nu stiu pentru ce. Si ea, in timpul liber dupa ce tremina de facut cafele, isi facea veacul pe la Belvedere ocupandu-se de domnii straini sau singuri si nemangaiati de acolo, deci v-ati prins, era o fata buna si mangaia domnii cu astfel de lipsuri. Sa nu va ganditi ca o judecam, nici vorba,era treaba ei, si dimpotriva, eram un fel de prietene, si odata am si intrebat-o, cum de face asta, cum poate si de ce?? Subtila, nu?? Dar si ea avea vorbele la ea, ca nu era nici proasta, nici urata, dimpotriva, si mi-a zis: pai uite asa: tu te-ai nascut sa inveti, eu sa ma…. n-as putea scrie ca mi-ar scadea popularitatea in anumite cercuri Wild.

Cam  astea sunt amintirle mele de la cafeaneaua Aroma, sigur am mai facut si alte lucruri dar atat a ramas inregistrat in memorie, iar acum macar stiu sigur ca nu mai o sa se mai piarda.

Pupici nenveninosi cu aroma de cafea