Jan. 10, 2018

Puc

Dacă v-aţi aşteptat să vă mai povestesc despre Arles, ar trebuie să ştiţi că eu mă plictisesc destul de repede şi, în plus, se întâmplă ceva foarte foarte interesant şi real, ceea ce am experimentat şi eu de mai multe ori, inclusiv acum, cu această poveste de vacanţă.  Am citit într-o carte (binenţeles, că doar nu în ochii mei din oglindă) că atunci când avem o experienţă deosebită, plăcută sau nu neapărat,  ea are cumva o aură de miraculos, pare ceva de neatins, are o strălucire, câtă vreme e in mintea noastră. Cum o “arunci” în lume, devenind o poveste, bârfă, tragedie, ce-o fi, parcă îşi pierde strălucirea, parcă bucuria nu mai e aşa mare, sau drama atât de dramatică. E ca şi atunci când repeţi de foarte multe ori un cuvânt şi apoi parcă îşi pierde sensul. Ok ..asta deja devine interesant, adică dacă povestim de multe ori că avem o neplăcere în viaţă ea se repară?? Hahah ce bine râd, nici vorbă, daaaar, s-ar putea de plictiseala acelui subiect neplăcut mintea să ghicească o soluţie, poate şi mai proastă, dar măcar altfel, dar cu şanse de 50-50 să fie soluţia care să te scoată din acel impas. Bun, dar atunci dacă vorbind despre ceva plăcut prea mult şi îşi pierde farmecul acela din amintire am facut lokum-ul praf, ca să mă exprim delicat. Cam aşa am simţit acum cu povestea din Arles, materializându-se sub forma poveştii a deveniti măsurabilă, discutabilă. Că poate povestea a estompat din umorul real al situaţiei, sau dimpotrivă a devenit supraevaluată, oricum şi-a pierdut acea componentă de mister care o are câtă vreme este în mintea noastră. Cu teoria asta nimeni n-ar mai scrie mare lucru din viaţa reală dacă ar fi atăt de grav. De fapt cred că teoria aceatsa se aplică în special acelor amintiri deosebite din viaţa noastră, pe care chiar e indicat să le lăsăm acolo unde şi-au făcut culcuş. De fapt după cele două poveşti, cu cicadele şi cu Second restul amintirilor par mai palide şi m-am decis să revin la ele când mă voi fi detaşat din nou de poveste şi se va reîncărca cu nota de misteer, fiindcă e ca în oglindă, cu cât te îndepărtezi de ea cu atât totul devine mai neclar.

Tot din categoria amintirilor speciale am una din copilărie, care deşi a mai fost repetată, are un statut special, şi nu mă plictiseşte, şi nici repetarea ei nu îi şterge parfumul.

….şi pentru că atunci când eram mică mi se spunea Puc ( nu pentru că aş fi fost rotundă, ci probabil pentru că eram mică şi slabă ca un mâţ dupa un maraton) fiindcă m-am născut iarna şi atunci erau  la modă meciurile de hochei pe gheaţă, o bună bucată de vreme aşa eram alintată, pâna cand am devenit printr-a 8-a Pişcoţel….şi apoi am avut o gramadă de alte nume de alint, absolut toate începeau cu litera P, şi acum am ajuns la binemeritatul Pimpike…  Nu ştiu de ce s-au lipit poreclele astea de mine, dar în povestea aceasta să o să ma refer la personajul principal cu numele de Puc.

Puc era dusă din când în când la bunici la ţară, ca orice copil normal din vremea aceea, dar nu era pentru ea ceva ce o facea să ţopăie de fericire, fiindcă încă de pe atunci îşi dădea seama de aerul nobil ce vibra în jurul ei şi, în două vorbe, era cam snoabă şi se credea născută cu linguriţa de argint în gură, şi deci, locul ei era la oraş, era o fată de oraş şi punct. Toate bune şi frumoase fiindcă Puc avea norocul să aibă nişte bunici minunaţi şi o gramadă de verişori în faţa cărora îşi putea umfla creierul de orăşancă. Bunicul era invalid de război şi se deplasa destul de greu, unul din picioare fiindu-i imobilizat de o rană căpătată la întoarcerea din război  ( aaa… o să vă sun odată povestea rănii lui) şi  deşi corpul lui era greoi  şi cel mai mult stătea în casă, avea o voce caldă, groasă dar plină de emoţie, cu care ne spunea cele mai minunate poveşti seara la culcare, şi nu numai. Cât de mult regret că nu-mi amintesc acele poveşti, sau cumva ştiu că sunt în minte, ceva din mine le mai aude, dar nu le pot scoate de acolo oricât de mult am încercat să-mi amintesc. Erau ca nişte vrăji, le auzeai, te vrăjeau şi apoi nu-ţi se dădea voie să ţi le mai aminteşti.

Ei bine şi o vreme Puc se bucura de poveştile minunate, de mâncarea bunicii care n-avea  egal în lume şi toate păreau bune şi frumoae, până când, tata, total neinspirat, se gândea să-mi facă o vizită. Mare greşeală. Când îl vedeam toată vraja se rispiea, şi mă duceam la el şi-i spuneam: mi-e foame,  el  îmi zicea, păi hai sa mănânci, uite ce ţi-am adus, că binenţeles, venea cu tot felul de bunătăţi. Puc continua implacabil : şi mi-i sete, el din nou, îmi oferea apă, Puc insista: si mi-i somn, tata îmi spunea că pot să dorm dacă vreau,  şi atunci,  Puc punea punctul pe I: “şi mi-i du-mă acasă”. Asta a devenit  o bună bucată de vreme ceva ce am tot auzit cănd se vorbea cu drag si alint de Puc, era logo-ul meu absolut. Sunt adorabili copiii ce asocieri fac câtă vreme nu sunt alteraţi de prea multe filtre. Asta imi aminteste de un alt copil minunat, băiatul lui Puc, care la primul lui Crăciun la care a participat mai conştient defaptul că vine Moş  Nicolae, apoi Moş Crăciun  în noaptea de revelion, când am ieşit afară să vedem artifciile, el era foarte preocupat şi avea o mutriţă care arăta clar că îl preocupă ceva, şi când l-am întrebat ce e cu el, mi-a spus candid : dar Moş Revelion când vine?? Copilul, bine orientat aş putea zice, chiar aşa, de ce n-ar aduce si Moş Revelion ceva?

Şi cred că vă e clar ca se lăsa cu plecat acasă şi vacanţa se termina abrupt.

Şi mi-i cam somn….v-aş spune acum, dar de data aceasta o să fiu cuminte şi o să mă duc netrimisă la somn fiindcă am avut o zi luuuuuuuuungă şi aglomerată.

Pupici neveninoşi…de acasă 😘