Jan. 8, 2018

Cicade

Task-ul acesta cu scrisul în fiecare zi devine o provocare interesantă, pe fondul şi aşa al unui program aglomerat, abia fac faţă pasiunilor, obligaţiilor, somnului şi atâtor alte preocupări. Tichia de mărgăritar îmi lipsea Shocked. Sau poate tocmai , având atât de multe treburi de făcut ar fi cazul să mă organizez mai bine.  Adevărul e că niciodată n-am funcţionat prea bine când aveam doar o treabă de făcut şi multe zile la dispoziţie, parcă sub presiune totul mi se pare mai realizabil, asta strict din punctul meu de vedere. Cred ca aşa sunt construită, cu cât am mai multe de făcut, mi-e mai usor să-mi organizez timpul pe ore sau minute alocate unei anumite treburi sau alteia. Hai că timp până la urmă mai găsesc, dar subiecte?? Nu că n-ar fi, dar mă apucă uneori ((mai ales înainte să scriu) un fel de crampă a  minţii Wild.. adică mare  deşteaptă mai sunt şi eu acum să-mi dau cu părerea, asta mai ales dacă apuc să văd vreo emisiune cu cine ştie ce invăţat si brusc mă simt o rudă pitică a furnicii, sau citesc în cărţile de pe noptieră câte una alta şi mi se cam înmoaie elanul. Dar cum mă ştiţi ambitioaasă, îmi duc eu cumva proiectul până la capăt că doar nu mai sunt decât 357 zile din provocarea mea, o nimica toată pentru o vorbăreaţa ca mine.

Hai să va mai povestesc ceva fain, că dacă iar încep cu chestii serioase, sincer, mă cam deprim că parcă nu reuşesc să spun exact cum aş vrea, în schimb păţăniile mele de prin călătorii sau din viaţă sunt intangibile, ale mele şi nu intră în contradicţie cu nici o altă idee.  

Sunt o împătimită a cărţilor şi nu e vorba doar de a citi o carte şi apoi de a trece la alta. Cumva cărtile mi-au educat de la gustul pentru anumite mâncăruri, la dorinţa de a vedea anumite oraşe, locuri sau clădiri. Iar epoca aceasta cu internetul îmi vine mănuşă fiindcă dacă găsesc ceva interesant, scormonesc pe net până găsesc tot ce mă intersează, aşa cum am făcut şi cu corcodelul marin, asftel am devenit mult mai învatată în ale păsărilor, fiindcă înainte stiam să deosebesc vreo câteva, dar acum, şi corcodelul a devenit ceva foarte cunoscut pentru mine.

Acum 2-3 ani, când toată lumea işi făcea planuri de vacanţe, eu am decis că e foarte potrivit să ne facem concediul  în Riquewihr. Să nu-mi spuneţi că n-ati auzit de această minunată comună aflată in departamentu Haut-Rhin din estul Franţei. Serios?? Habar n-aveţi de ea?? Păi stati să vedeţi cum am dat eu de ea. Aşa cum e moda acum şi eu mă dau cu mouse-ul pe oceanul internetului din când în când, aşa, în dorul lelii, cum s-ar putea spune şi mă uit la poze.  Şi la un moment dat găasesc o poza simpatică, căsuţe frumoase, o vie în zare, un local, culori vii. De fapt culorile m-au atras. Uitându-mă la poza respectivă ma gandeam, cât de fain ar fi să ajung să văd acel loc, dupa care mă pocneşte aşa, o mare inteligenţă şi văd atârnând pe un perete o tăbliţă cu numele unui local pe ea. Zis si făcut, dă-iI cu google şi descopăr numele acestui minunat loc, Riquewhir (am aflat cum se pronunţă corect când ne-m cazat şi l-am intrebat pe recepţioner, dar acum am sărit puţin o etapă . Ochi învârtiţi galeş în cap, zâmbete numa miere şi reuşesc să-l conving pe El că numai acolo mi-aş dori o mică vacanţă, că mie nu-mi place ideea de vacanţă organizată, că la mare mă plictisesc că nu am răbdare la plaja şi nici în apă nu prea stau că la cât foc am mă oboseşte teribil. Victorie. Stabilim traseul. Şi fiindcă mi-a plăcut foarte foarte foarte tare cartea lui Irving Stone, Bucuria Vieţii, în care este povestită viaţa lui Van Gogh, pe care oricum îl plăceam dinainte să citesc cartea, Mikiduţă din capul meu vede că nu departe, la  vreo 600km sau mai bine, este Arles, unde dragul de Van Gogh a pictat celebra cafenea, păi şi cum să treci prin zonă (la un pas) şi să nu o vezi. Din nou victorie. Ei bine, fie , mergem şi la un lac in Italia…că de fiecare dată facem numai cum vrei tu {#smileys123.tonqueout} (tocmai v-am spus cât  îmi place mie apa, doar la duş, aşa ca v-aţi prins că nu era unul din obiectivele căutate de mine, dar, m-am sacrificat, că sunt o fată bună).

Cu tot entuziasmul din lume am pornit spre acel loc, şi nu despre el vroim să vă povestesc acum , poate în altă zi, oricum cred că e destul să vă spun că la plecare, imi doream, cumva, ca prin minune, să răman acolo, să mă pierd, şi deja  mă gandeam ce-aş fi putut face să ma întreţin singură în acel loc de poveste. Poza din postare e aemănătoare cu cea care m-a ademenit acolo, dar sigur ceva mă leagă de locul acela fiindcă m-am simţit mai acasă ca nicăieri.

Am plecat de acolo cu o uşoară tristeţe, dar totuşi entuziastă că urma să ma duc pe urmele pe unde a trecut cândva şi Van Gogh. La apropierea de Arles apăreau cămpuri pline de chiparoşi, atât de cunoscuţi din tablourile pictorului, şi mă simţeam ceva de genul: wow, chiar dacă nu chiar imaginea asta de acum, dar ochii lui Van Gogh au privit aceleasi peisaje, cât de tare Love.

Ajungem noi la Arles, căldură mare mon-cher, către 40 de grd, aer sufocant, clădiri cafenii, aurii, bej, exact aşa cum te-ai aştepta să găseşti in locul acela. Cazarea aproape de centru,  hotelul ca în romanele de 3 stele Cool, curăţel, mititel, cu o panoramă foarte interesantă, un cartier mai sărăcuţ (ca în oraşele mici, aproape de centru nu te loveşte bogăţia) cu un iz arăbesc autentic, case cu 2-3 etaje, simple, drepte, geamuri mici, toate dechise în spatele cărora se simţeau poveşti de viaţă suculente.

Dar nu hotelul era miza şi dacă e curat, deja am rezolvat un punct important din lista  aşteptărilor (dorm bine merci şi la Marriot, acum să nu cumva să credeţi că sunt chiar atât de nepretenţioasă) aşa că ne luăm tălpăşiţa în picioare că deja era după-masă, ne era şi foame, şi în plus aveam la dispoziţie doar acea zi pentru vizita oraşului. Ieşim din hotel, la capătul străzii se vedea deja Ronul sau Rhonul cum îi spun francezii. “La Arles Ronul se împarte în două brațe principale formând delta Camargue, ambele ramuri vărsându-se în Marea Baleară, parte a Mării Mediterane, delta fiind denumită și „evantaiul Ronului”. Brațul cel mare se numește „Marele Ron”, iar celălalt „Micul Ron”. “(Wikipedia)

Ajungem la râu, o privelişte destul de putin coloată, căldura de acolo face ca totul să işi piardă culoarea şi să fie destul de monoton.  Şi înainte de a ajunge la pod sa trecem de partea cealaltă unde începea centrul ceva se audea foarte strident, un ţârâit foarte puternic. Zic: Cicade. El: căscând nişte ochi mari (deşi nu prea poate că au o formă uşor chinezoidă) Ce-i ăla??   ( e maghiar, v-aţi prins Big Grin), toate necunoscutele sunt un “ăla”, nu ştiu de ce nu ar putea fi aia). Zic: nu ştiu. El: şi atunci de unde ştii că aşa se numeşte. Zic: am citit într-o carte Wild. E un moment din aceela în care în care mă umflu în pene şi iau faţa de superdeşteaptă. Dar am şi viteză de reacţie şi pun mâna pe telefon şi caut cuvântul pe net. Evrika. Fix aia “suna”, normal am ascultat şi cum face şii sună tare de numa, te innebuneşte.

Cicada este o insectă care trăieşte în ţările calde. Are aripi mari transparente şi produce prin vibraţia membranei de pe abdomen un sunet apropiat de ţîrîitul greierului sau al lăcustei. De fapt şi talia, ca şi sunetele emise, o situează între lăcustă şi greier. Sunt foarte multe specii si fiecare specie are cantecul diferit. 
Americanii au făcut o pasiune pentru această familie de insecte cu specii de culori foarte diverse, dar mai ales cu ochi de nuanţe incredibile. 

Larva acestui muzician traieste in pamant, la o adancime de o jumatate de metru, timp de saptesprezece ani in sir. Cand au trecut acesti ani, toate larvele, miliardele de larve raspandite pe un teritoriu enorm, ies din pamant precis in aceeasi zi, si anume in ziua de 25 mai. Fenomenul e studiat de sute de ani - incepand din 1633. In zadar in cursul celor 17 ani sunt si ani bisecti, in zadar se invarsteaza lunile cu 30 si 31 de zile; cicadele ies din pamantul unde au stat saptesprezece ani, toate, precis in ziua de 25 mai. Nici una mai inainte.” (asta nu ştiu daca e chiar aşa, am citit-o doar pe un site)

El: Păi şi de unde a ştiut ca fix aia se aude?? Intrebare bună, dar n-am explicaţie, pur şi simplu citisem o carte cu un diplomat într-o ţară din emisfera sudică şi atâta bâzâiau cicadele alea în carte că mă şi mir cum de n-am căutat atunci ce o fi aia, (curios cum uneori curiozitatea doarme) încât cumva mi s-a imprimat în cap informaţia citită dar împreună cu sunetul neauzit.

Aiii….iar am scris Cool restul mâine că a fost o zi interesantă atunci şi e de povestit nu glumă

Dar dacă vă întrebaţi la ce-mi foloseşte să tot citesc atât, iaca raspunsul, să aud cum fac cicadele şi să descopăr asta la 2 ani dupa ce am citit cartea. (i-am uitat titul, era un roman uşor de vacanţă si nu-l văd la o ochire prin bibliotecă, poate l-am dat cuiva, pe care-l citeam pe vremea Pig&Pepper, când am avut un client interesant, Adrian Cioroianu,   care fusese ministru de externe, iar cartea era despre un amasador, sau ceva diplomat oricum,şi titlul avea legatură cu asta, şi care după ce a mâncat bine la restaurant, ma întreabă ce citesc (era mirat probabil ca cineva citeşte intr-un local)..o sincronicitate simpatică.

Pupici nevenioşi bâzâiţi uşor