Blog

Feb. 4, 2019

In acest weekend iar am evadat din cotidian si am participat la un super workshop, cel sustinut de Laura Daniela Floroiu”Vindecă-ți trecutul, scapă de frici, creează-ți un viitor strălucit”, as zice putin greu de imaginat de pe partea lacului mintii rationale, al calculelor si al masurilor.
Unii oameni ridica usor spranceana cand te aud vorbind ba de una, ba de alta, cum ar fi sa zicem ca poti sa te intorci in trecutul tau si sa ai imagini CLARE si precise de cum a fost acolo, sau si mai greu de digerat ca poti sa vezi lucruri care, in mod obisnuit, nu se vad, cum ar fi zane si elfi. Aici pot sa va dezamagesc pe o parte fiindca nu am vazut (desi mi-as fi dorit foarte tare, dar nu asta era tema cursului, dar eu totusi..) nici un elf si nici macar un pitic simpatic si harnic. In schimb nu pot sa nu recunosc ca, imagini din trecutul meu cunoscut sau din cel de care habar nu aveam, mi-au patruns pe ecranul mintii. O sa ma intrebati de unde stiu ca e adevarat, ca da, o imagine din copilarie se poate activa mai usor, dar ceva ce nu ai trait fizic in aceasta viata cum poate fi vazut?? Pai, eu as face un rationament logic, daca pot sa-mi accesez amintiri din trecutul meu fizic, al acestei vieti si vizualizarea lor este reala, asta presupune ca si celelalte sunt la fel, ca doar nu pot sa-mi dau filme doar cu jumatate din creier... Asta admitand din start ca nu suntem doar un corp si o minte si ca sufletul nostru are parte de multe experiente fizice pe parcursul mai multor vieti. 
V-am mai spus, mie imi plac evadarile astea, ne adunam cativa oameni, un profesor minunat, cum a fost si de aceasta data Daniela Floroiu, ne ajuta sa ne deschidem barierele mintii, sa patrundem in meditatii fascinante care ne tulbura, ne fac sa plangem uneori, alteori sunt chiar mai greu de digerat, dar au, totusi, un numitor comun: nu pot fi contestate, cel putin de cei ce le-au experimentat. 
In plus doar simpla intalnire dintre mai multi oameni care isi pun intrebari, isi doresc sa se cunoasca deschide o poarta extrem de pretioasa, fiecare se deschide cu sinceritate si lasa la usa cladirii toate retinerile, mastile si tabu-urile sociale. Unii sunt extrem de deschisi din prima, altii au nevoie de un tip, dar cand isi dau voie sa planga cum, poate, n-au facut-o niciodata, si aici sa nu va imaginati ca doar femeile plang, as zice ca plansul unui barbat ce-si deschide cu totul sufletul este ceva mult mai emotionant decat plansul nostru, al femeilor, ca asta e viata, pentru noi o mica schimbare in dozajul hormonilor si gata e plansul, cu livrare instant. Un barbat ca sa planga trebuie inainte sa darame un baraj zdravan al platosei pe care familia, scoala, societatea l-au zidit in fata lor, de persoane puternice. 
Eu, recunosc cu recunostinta pentru viata pe care am dus-o in aceasta existenta, ca de cele mai multe ori ma simt aproape rusinata de “problemele”mele, la care eu ma raportez ca fiind niste chestii pe care vreau sa le rezolv. Chiar asa si sunt, niste chestii pe care le pot rezolva, exact aproape ca mersul lunar la coafor ca, deh, “anii” asta e o mare mancatoare de pigment de par si face ce face si mereu imi decoloreaza firul de par, o fi crezand ca sunt tulpini de platani si ca, decolorarea e o treaba de estetica…dar nu am gasit inca modalitatea de a o convinge ca, dupa preferintele mele, nu este, deloc, si oricat as iubi platanii, doar in cazul lor consider ca este un act artistic. Ca noi toti am avut si eu in copilarie, in adolescenta…si cum imi vine sa zic si in tinerete , ca in Cartea lui Tolstoi “Copilaria, adolescenta, tineretea”, pe care am citit-o in liceu de 3 ori, cam degeaba as zice ca nu mai tin minte nimic, decat faptul ca am citit-o cu atata ambitie, si ca am rams doar cu inventarul lecturii, desi poate, daca as reciti-o as regasi unele lucruri care mi-au ramas in minte si nu mai stiu de unde, in schimb stiu sigur ca imi place Tolstoi, chiar mai tare decat Sandra Brown, pe care am citit-o o vreme pana cand am realizat ca sa citesti Tolstoi de 3 ori poate parea inutil, dar individa cu pricina chiar iti lasa o stare de risipire totala, ca de acolo nu prea ai cum ce sa ramai, max daca te apuca vreun moment delicat de autosatisfactie, dar cine isi mai aminteste dupa ani si ani….acele clipe  atat de profund incat poate sa dea mai multe detalii decat ca s-a intamplat si..punct.
Revenind la intalnirea de zilele astea am avut din nou sansa sa descopar oameni minunati, incercati de situatii extrem de dureroase, carora le sunt recunoscatoare ca, datorita povestilor lor, sunt de fiecare data si mai recunoscatoare fata de viata mea tihnita de oraseanca rasfatata si linistita. La un moment dat, mai de haz, mai de necaz, chiar am spus ca unii parinti sau oameni din vietile multora dintre oameni sunt cei mai tari scenaristi de filme horror, sau regizori??, nu stiu, dar in tot cazul un scriitor de horror ar pali poate la auzul anumitor povesti de viata, al unor copii minunati carora viata le-a aratat prima data paleta de culori in tonuri de negru si evantaiul emotiilor dureroase. Dar, daca ar fi sa ma iau dupa alte scrieri, asa au ales ei, sa experimenteze acele situatii de viata. Of…asa o fi , ca nu am argumente sa contest si la fel ca in amintirile mele, nu pot sa aleg sa cred ca doar partile frumoase din viata fac parte din proiectul nostru initial de viata si ca cele rele sunt ceva bonus..primit de nu se stie unde. Ori crezi, ori nu, cam aceasta e provocarea.
Si e absolut fascinant sa vezi cum noi, oamenii, strigam cu gura mare prin toate gesturile noastre, prin toate expresiile fetei si poate mai putin prin vorbe ce ne doare, ce ne apasa. Ar fi interesant de facut un exercitiu in care, cineva din exterior, sa vada aceste momente de destainuiri, de sinceritate, doar de dupa un paravan transparent complet izolat fonic. Am certitudinea ca ar putea intelege intr-un procent extrem de ridicat despre ce o vorba, ce suferinta isi pune pe tava fiecare om din sala. 
A fost o experienta frumoasa si de data aceasta, am mai invatat o gramada de lucruri despre mine, despre altii, am invatat sa deschid si mai tare ochii sa privesc si sa inteleg ca ne leaga, pana la urma, aceeasi experienta a vietii, singura diferenta fiind perspectiva din care vedem lucrurile, doare la fel de tare sa asculti povestea cuiva din fata ta ca si cum ai fi trait-o tu insati, lacrimile curg fara sa ceara voie si simti in tot corpul durerea si neputinta celui care isi descrie acele momente dureroase, si face ca, la final, cunoasterea care ti-o da aflarea acelei experiente sa te faca una si aceeasi persoana cu cea care si-a deschis sufletul si, atunci cand o iei in brate la final, sa-ti iei la revedere, din oamenii straini care au intrat pe usa la inceputul cursului, dupa 2 zile doar, sa devina o persoana pe care o cunosti pana in cel mai profund coltisor al sufletului sau, o cunoastere deplina. N-am auzit pe nimeni sa intrebe pe altcineva ce liceu a facut sau cat a luat la bac, in schimb ii stie toate emotiile care le-a trait, durerile pe care le-a simtit si care l-au facut sa devina, azi, omul din fata ta.
Ma inclin cu recunostinta Daniela Floroiu, ca , prin felul tau plin de iubire, desi e ciudat sa spui plin de iubire, fiindca, de fapt, nu am simtit altceva la tine decat iubire de oameni, asa ca reformulez, felul tau de a iubi oamenii infinit, ne-ai impartasit din cunoasterea ta, ne-ai ajutat sa ne deschidem petalele sufletului, sa coboram adanc in cele mai negre hauri si sa rescriem scenariul acelor amintiri dureroase, sa le aducem la lumina, sa le vindecam. Desigur nu vindem acadele colorate, procesul poate fi uneori mai lung, si nu se intampla peste noapte ca totul sa devina roz cu sclipici, dar constientizarea anumitor lucruri te pot ajuta sa iti redefinesti pozitia fata de viata ta, fata de tine, de familia din care ai provenit, fata de societatea care te-a format, si schimband asta se schimba si perceptia asupra trecutului dureros. Aici si acum e o sintagma extrem de des intalnita in toate cartile, si pare atat de banala incat majoritatea oamenilor nu stau s-o integreze, s-o inteleaga profund. Dar exact asa este, oricum a fost acel trecut, oricate lucruri s-au intamplat ieri, azi, aici si acum e diferit, e altceva, si doar de noi depinde daca alegem sa accesam acel trecut dureros care ne apasa umerii si ne intuneca viata, sa-l acceptam, sa-l rescriem prin perspectiva cunoasterii din acest moment, sa nu-i mai negam existenta si sa ii dam voie sa se evapore, sa se destrame exact precum ceata ce o vedem uneori peste padure, pare apasatoare, misterioasa si tulburatoare, dar odata ce s-a ridicat…puf…nu mai ramane nimic din ea.
Daca in viata unora sunt multe perioade cu ceata acest workshop te ajuta sa ridici aceasta ceata si sa vezi ca dincolo de ea este lumina clara si viata te asteapta s-o traiesti. Nu fac publicitate, doar va spun ce am simtit eu la acest workshop minunat, si stiu, ca acele urechi care asteapta aceasta informatie, care vor sa faca ceva cu viata lor vor auzi ceea ce au de auzit si ii indemn sa-si urmeze nevoia sufletului.
O infinita imbratisare tuturor colegilor si Danielei, viata noastra e mai bogata dupa aceasta experienta care ne-a dus pe carari nebanuite si ne-a provocat inima sa vibreze pe aceeasi frecventa.

Multumesc Laura Daniela Floroiu!

Jan. 16, 2019
Azi m-a amuzat discutia pe care am purtat-o cu o doamna care facea curatenie la una din vecinele mele, si pe care o rugasem sa faca o data pe saptamana curat si pe scara blocului nostru, asta dupa ce am avut si eu 3 incercari destul de nereusite cu ea sa ma ajute si pe mine la curatenia de acasa. M-a sunat, de fapt mi-a dat un beep scurt, si am sunat-o sa vad ce are sa-mi spuna, ea venea la curatenie abia joia in mod normal, ma rog ar veni a doua oara de fapt. si mi-a spus ca nu mai vine la bloc, ca vecina mea a concediat-o, dar nu e nici o problema, si ca atunci nu mai are drum pe la noi, dar maine mai vine la curatenie. Si m-a asigurat de vreo 3 ori ca nu e nici o problema, ca ea si-a gasit intre timp alt loc de munca si ...nu e nici o problema. E vai mama ei, cand a fost la mine, la pauza de masa isi rodea cu stoicism niste batonase, cred cele mai mici si ieftine, manca cate 2 Asta era mancarea ei la pachet. Pe langa cafea si o gustare i-am oferit si eu cateva batoane ca le cumparasem in ideea sa le mananc candva, dar mie una nu-mi plac deloc, sunt exagerat de dulci si gretoase, dupa mine. Mi-a zis atunci, ah, astea-s din alea scumpe. Acum eu drept sa va spun nici nu m-am gandit la cat sunt de scumpe sau nu. Ideea e ca e o biata femeie divortata, are 3 baieti care mi-a zis sunt plecati in Italia si ea nu este din Cluj, sta in gazda sau in chirie, n-am inteles prea bine ca nici nu am vrut sa intru prea adanc in subiect. Dar de fiecare data ma suprindea cat de usor accepta sa fie concediata, ba de mine, ba de vecina, si apoi nu era nici o problema. Mie nu mi-a placut deloc cum lucra, era destul de imprastiata si nu prea se omora cu detaliile, dupa ea mai faceai o data curatenie chiar si daca nu esti obsesiv-compulsiva la cutatenie, adica intr-un aparatament gol, dupa ce a maturat si spalat pe jos eu am mai maturat bine merci un sfert de faras, incat m-am si intrebat, oare nu vede bine si asta sa fie problema??
De fapt ce m-a pus pe ganduri e acea afirmatie a ei, ca nu e nici o problema, pai si atunci cum s-o ajute Universul daca ea nu are nici o problema?? Nici sa te plangi toata ziua nu e o solutiesi asta e drept. De fapt cand a aparut la noi la bloc era angajata la ceva firma de curatenie, si mai facea un banut facand curatenie in anumite zile. Cand am aflat ca lucreaza i-am spus ca in functie de cat lucreaza sa stabilim un program, dar mi-a zis relaxata ca nu e nici o problema ca la firma suna si spune ca e bolnava sau isi ia un medical ca noi (adica angajatoarele cu ziua cum ar veni) suntem mai importante ca oricum aia de la firma le exploateaza si le dau bani putini, am incercat sa-i explic ca cel putin acolo are contributii de sanatate, are un venit stabil, ca noi o chemam sporadic, mai ales eu.. dar nu putea sa vada lucrurile asa si cand vecina mea a solicitat-o mai des a zis, ca de fapt si-a dat demisia de la aia ca si asa nu e nici o problema. Da, asa e, nu e nici o problema cu serviciul, fiindca nu-ti gasesti, mai ales daca nu esti nici mare fan asumare si responsabilitate. Nu stiu cu ce i-a gresit vecinei mele ca mi-a zis doar ca s-a suparat pentru ceva doamna pe ea si a concediat-o. Cat de usor aruncam cu vorbele care devin un ...bumerang. Nu e nici o problema acum....nici pentru vecina asa cum nu a fost nici pentru firma, se mai gasesc si alti oameni, ca deh vorba aia e plin cimitirul de oameni de neinlocuit, singura problema e la ea, la felul in care ii transmite Universului de ce are nevoie, ca daca macar o dat se intreba, oare cum as putea sa fac sa repar ce am gresit, sau ce ar trebui sa fac sa raman in continuare pe pozitia respectiva, Universul i-ar fi dat alt raspuns. Credintele astea paguboase sunt un dezastru: da-l incolo, nu fug dupa autobuz ca vine altul, poate functiona la autobuze, dar nici acolo ca daca e ultimul pe linie, o sa vina altul....poate a doua zi...sau la oameni o sa vina altul, dar niciodata unul poate la fel de bun. Unii oameni renunta atat de usor la lupta si apoi stau pe margine si se uita urat la cei care duc o viata normala, muncesc, isi asuma ce spun ca fac si chiar fac. 
Una peste alta v-ati prins...iar nu mai avem femeie de serviciu la bloc, dar nu mai am nici o problema, pana vine alt...autobuz, eu o sa pun mana pe mop si  o sa-mi fac o zi de.."sala", ca macar pe scari pot sa deschid geamul si nu transpira nimeni in jurul meu.
 
sa auzim de bine
Nu stiu daca anul asta o sa scriu des..dar cand o sa ma treaca..o sa scriu, mai bine asa decat sa ma inham la o caruta mai mare decat pot duce, e mai cinstit CoolCool
 
din nou poza nu are nici o legatura, dar azi am povestit cu o prietena de acel loc minunat pe care l-am vizitat: Riquewhir
 
pupici neveninosi si anul acesta
 
 
 
 
Dec. 20, 2018

Pe vremea lui Michelangelo, in orasul in care el traia, Florenta, meseria cea mai intalnita era aceea de pietrar. Toti oamenii munceau in domeniul acesta si era o mare realizare sa ajungi sa intri ucenic la un maestru sculptor, si era destul de greu fiindca era scump pentru majoritatea oamenilor. Ca urmare a acestui fapt noi azi, avem multe si minunate cladiri si opere de arta. Adica acel efort colectiv a lasat o urma materiala concreta in lume si omenirea a evoluat si datorita acestor preocupari. Daca am studia codul ocupatiilor de munca din acea vreme intelegem cum s-au facut atatea cladiri impresionante.

Prin analogie acum e la moda ocupatia de coach, guru, maestru sau pur si simplu de cursant aspirant la cunoasterea spirituala sau nu numai fiindca e o moda a cursurilor in toate domeniile. Si intrebarea vine in mod spontan, oare ce ‘cladiri´ vor fi construite  de acesti muncitori in ale spiritului si ale dezvoltarii personale. Cum vor arata cladirile spirituale ale viitorului ce se nasc in aceste vremuri?  Cum va arata peste 2000 de ani un nou Coloseum sau o alta Capela Sixtina?? Pe mine intrebarea asta ma preocupa de ceva vreme…si sunt optimista, fiindca se spune ca istoria se repeta, si mi-ar placea sa pot sa vad peste vreo 500 de ani cum arata lumea atunci, si cum vor arata atunci ruinele acestor constructii. Cred ca e o tema buna de meditatie Cool.

 

ps.. da, stiu,  n-am scris de ceva vreme, dar fiecare lucru are timpul lui

ps1.. poza e din alt film, dar e de sezon Wild

 

aceeasi pupici neveninosi 

Aug. 9, 2018

Recunosc ca intotdeauna cand un artist pleaca la cer simt si eu o mare suparare. Am senzatia ca artisti sunt cumva veri sau unchi cu toata lumea. Expunerea lor te face sa-i simti si sa-i percepi foarte apropiati. Asa e si acum cu minunatul Dumitru Fracas. Recunosc cinstit ca nu-l ascultam in mod expres, ca nu am vazut vreun concert cu el, dar ori de cate ori il vedeam,la tv sau pe net din intamplare, ma opream sa-l urmaresc, avea ceva ce-ti gadila sufletul cu o mangaiere de praf de aur. Avea o fata de om bun, de roman, de titan. Azi am vazut o inregistrare de vreo 2 minute cu momentul solemn din fata Casei Studentilor, si am lacrimat cand, dupa ce au pus sicriul in masina, i-au asezat, cu grija mare, si taragotul, mi s-a parut un gest absolut minunat, care si acum imi da un nod in gat. Da,ceremonia era foarte distinsa, au cantat cativa instrumentisti, Boc a lacrimat absolut autentic, era ceva chiar ce te misca pana in cel mai ascuns colton din suflet. Era unul de-ai nostri, asa il percepea lumea, sau eu cel putin asa l-am simtit mereu, un unchi bun si simpatic, foarte talentat si bland. Nu am idee cum era in viata lui personala, dar in mintea mea nu putea fi altfel, nu cu ochii aceea, care erau doar lumina si muzica. Da...ma impresioneaza cand un taragotist minunat pleaca si abia atunci realizezi ca lumea ramane mai saraca cu cateva note magice. Vor veni altii cu siguranta, dar aceea vor fi doar niste veri tineri sau nepoti, fiindca pornim deja de la alte repere de timp, de varsta, si impactul lor va fi altul, nu poti compara un unchi sau un bunic minunat cu un nepot. E altceva. Parerea mea. 

Sa aiba drumul lin si plin de notele muzicale pe care le-a trimis toata viata inspre cer sa-si netezeasca calea Heart.

 

Pupici neveninosi

 

 

Aug. 7, 2018

e greu cu musafiri..parol...pe cuvantul meu

Mananci toata ziua, te relaxezi, povestesti, te plimbi, iar mananci, mai bei una alta, treaba serioasa. Si se mai lasa si cu nopti scurte, asa ca am fost foarte inspirata sa va anunt ca am scutire de la scris din motive de musafiri. Cum sa-i lasi cu ochii-n soare taman in mijlocul povestii ca tu ai de notat impresii pe blog. Ieri am avut zi libera, e si normal, sa-mi refac fortele, asa cum au facut si cei care au fost la Untold. Noi putem spune ca am avut To much told.. ca am povestit cate-n luna si in stele. A fost frumos si la Untold dupa cum spun participantii, si noi ne-am simtit bine, deci toata lumea happy. Asa e sanatos sa traiesti. 

pupici neveninosi